Centenarul semnării Tratatului de Pace de la Trianon a trezit interes nu doar în Ungaria, ci – în mod plauzibil – și în alte țări din regiune. Nivelul vizibilității evenimentului, precum și motivele atenției acordate au variat de la un vecin la altul. Subiectul a fost cel mai prezent în România, în țara care a obținut cel mai mare teritoriu din Regatul Maghiar istoric, și în care trăiește comunitatea minoritară maghiară cea mai semnificativă ca număr, drept consecință a tratatului.
Interesul elitelor politice și intelectuale române nu este un fenomen nou. Ca beneficiar al tratatului de la Versailles, România a acordat de la bunul început atenție tuturor manifestărilor din Ungaria care erau legate de acest tratat, și a și reacționat la ele de multe ori. Gesturile de replică nu s-au limitat la decizii luate în diplomație sau în politică, ci au fost prezente și la nivelul politicii memoriei, respectiv în cadrul mai mult sau mai puțin profesional al activităților științifice. Această atitudine a fost caracteristică atât în perioadă interbelică încărcată de conflicte, cât și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi în deceniile de după 1945, marcate în egală măsură de ”solidaritate frățească” și tensiuni, și în perioada de după 1989. Guvernul român a ținut în mod consecvent – și ține în continuare – la status quo-ul din Trianon. De asemenea, consideră tratatul legitim, ”just” și temeinic, o poziție pe care conducerea țării s-a străduit să o exprime și să o impună întotdeauna, în orice domeniu. Această intenție s-a concretizat de multe ori în faptul că activitățile maghiarilor legate de Tratatul de la Trianon sau de consecințele lui au fost contracarate sau anulate aproape în mod automat, ca un reflex. Diversele manifestări ale maghiarilor au provocat reacții la fel de variate din partea românilor; acestea din urmă converg totuși spre aprecierea stării de după 1920, aceasta fiind favorabilă pentru România, respectiv au în comun susținerea Tratatului de la Versailles, mai târziu celui de la Paris, iar în prezent loialitatea față de valorile liberal-democratice ale Parteneriatului Euro-Atlantic. Astfel, în anii 1930 s-a dezvoltat o vastă mișcare antirevizionistă față de revizionismul maghiar. Din presa română nu a lipsit critica la adresa Budapestei. Au avut loc și acțiuni diplomatice precum desființarea consulatului maghiar din Cluj în 1988. Este, de asemenea, remarcabilă campania cu îndrumare politică împotriva lucrării întitulate Erdély története [Istoria Transilvaniei] (1986, coord. Béla Köpeczi), din care a făcut parte și un anunț plătit publicat în Times. Aceste gesturi/răspunsuri nu au dispărut nici după 1989. Este suficient să ne amintim de panica morală care a însoțit lansarea filmului Trianon (r. Gábor Koltay și Ernő Raffay) în Transilvania în 2005. Desigur, și pe partea română au existat abordări cumpătate, obiective și inițiative de dialog. Cu toate acestea, spațiul public român este dominat în mod tradițional de neîncredere și de iritare față de discursul maghiar legat de Trianon.
Interesul pentru acest subiect a fost la fel de viu și în 2020, cu atât mai mult că spațiul public român a devenit într-un anumit sens receptiv față de acest subiect la sărbătorirea centenarului Unirii din 1918 și după ce echipa de cercetare Trianon 100 a primit multe acuzații și comentarii negative în presa română. Centenarul tratatului de la Trianon nu a fost însoțită de incidente anti-maghiare, iar relațiile între cele două state vecine nu au fost deloc marcate în ultima vreme de această temă; mai mult: odată cu apropierea anului 2020, Budapesta a evitat în mod vizibil conflictele cu vecinii legate de politica memoriei. Cu toate acestea, legislația română a reacționat destul de dur la politica simbolică maghiară a ultimului deceniu și la intențiile de a întări relațiile dintre maghiarii de pretutindeni. După ce în 2010 parlamentul maghiar a declarat data de 4 iunie Ziua Coeziunii Naționale, iar în 2019 a propus ca 2020 să fie Anul Coeziunii Naționale, România a emis o proprie „lege Trianon” în 2019. Privind procesul în ansamblu, este clar că și jocurile de putere din politica internă a României au avut un rol important, rezultatul însă este, în orice caz, că 4 iunie este zi memorială și aici – deși, desigur, cu sens opus celui din Ungaria.
Coperta volumului Trianon, Trianon!
Consider că informațiile schițate mai sus sunt necesare pentru a înțelege culegerea de studii apărută în 2020, care abordează în mod specific fenomenul Trianon în contextul maghiar și român. Coordonatorii volumului publicat de Editura Școala Ardeleană sunt Vasile Pușcaș și Ionel N. Sava. Titlul oarecum ieșit din comun (Trianon, Trianon!) devine mai accesibil cu ajutorul subtitlului: Un secol de mitologie politică revizionistă. Acest subtitlu nu se referă însă doar la conținutul cărții care analizează efectele revizionismului maghiar care se pot percepe și astăzi, ci îngustează în același timp și orizontul posibilelor abordări ale întregii problematici legate de acest tratat de pace. Concret: deși există foarte multe atitudini diferite în rândul maghiarilor față de Trianon, cartea le reduce pe toate la un singur element, și anume la revizionismul maghiar, respectiv manifestările lui, cum ar fi nostalgia pentru Imperiul Austro-Ungar, trauma instrumentalizată în scopuri politice, istoriografia tendențioasă etc. Această viziune nu apare doar în titlu, ci se resimte în întregul volum – ce-i drept, într-o măsură diferită în fiecare studiu în parte. Revizionismul este fără îndoială un component esențial în narativele maghiare legate de Trianon al ultimului secol; totuși, reducerea discursului public maghiar în privința acestui subiect doar la acest element, sau accentuarea lui disproporțională poate fi simptomatică pentru două lucruri. Fie avem de-a face cu lipsa înțelegerii față de subiectul cercetării, adică fenomenul maghiar Trianon, fie cu intenția de a-l interpreta greșit în mod intenționat. Prima nu ar fi o raritate în știință, este chiar o parte firească din ea, a doua semnalează însă că cercetarea a fost influențată și de factori dincolo de activitățile erudite.
Volumul de peste 400 de pagini conține doisprezece texte. Prefața și postfața întitulată Trianon, Trianon! sunt semnate de coordonatorul Vasile Pușcaș. Din prefață aflăm că publicarea cărții a fost motivată de numărul crescând al opiniilor și interpretărilor apărute în ultima perioadă în legătură cu această temă, abordările profesionale devenind astfel necesare. Primele două studii, de Gabriel-Virgil Rusu și Dumitru Preda, contextualizează tratatul de pace prin prezentarea mișcărilor naționale și a procesului consolidării statelor naționale din Europa Centrală. În relatarea Marii Uniri cei doi autori pun accent pe istoria militară și pe istoria diplomației. Aceste texte sunt urmate de cel semnat de Tudor Salanțiu despre premisele și consecințele Tratatului de Pace de la Versailles. Lectura nu neapărat ușoară este completată de numeroase diagrame, grafice și ecuații. Cu studiul de Vasile Pușcaș și Vasile Vesa, cititorul se poate întoarce la analize structurate mai tradițional. Aici, autorii schițează discrepanțele care au dominat opinia publică română față de Tratatul de Pace de la Paris în primul deceniu după război. Narcisa Radu și Codruța-Ștefania Jucan-Popovici prezintă Tratatul de la Trianon în contextul dreptului internațional și al principiului național. Veronica Turcuș și Șerban Turcuș prezintă două studii de caz: stăruințele de a obține materiale relevante pentru români din arhivele maghiare în conformitate cu tratatul de pace, respectiv poziția luată de Vatican în noul context internațional și modificarea acesteia nu neapărat favorabilă din perspectivă maghiară. Unul dintre cele mai remarcabile studii din volum este semnat de Florin Abraham, care analizează și evaluează ”mitologia politică revizionistă maghiară”, respectiv manifestările tradiționale și actuale ale acesteia, utilizând în primul rând literatura de specialitate din domeniul istoric. Dezvoltând același subiect, Ionel N. Sava abordează fenomenul maghiar Trianon din punct de vedere social și cultural, problematizând caracterul traumatic al evenimentului și propunând soluții practice. Lucrarea lui Vasile Sebastian Dâncu se bazează pe două sondaje de opinii, prezentând rezultatele acestora în cadrul specific de interpretare al cărții. Postfața lui Vasile Pușcaș revine la contextul semnării tratatului de pace și la consecințele acestuia, consolidând anumite afirmații din volum în legătură cu specificul revizionismului maghiar.
Tratatul de Pace de la Trianon, hartă de Béla Nagy. Sursă: tti.abtk.hu
Chiar și din aceste schițe ale studiilor reiese că volumul apărut cu sprijinul Institutului de Istorie ”George Barițiu” al Academiei Române și al Fundației Transilvania Leaders este un proiect foarte promițător. Până acum, problematica Trianon a fost prezentă în narațiunea națională română mai degrabă în mod indirect, ca un episod de importanță secundară în procesul Marii Uniri, rolurile centrale fiind ocupate de mișcarea națională română din Transilvania (respectiv din Basarabia și Bucovina), de Marea Adunare Națională din 1918 din Alba Iulia, respectiv de istoria României Mari. Semnarea Tratatului de Pace de la Trianon înseamnă în acest context doar actul care confirmă acest proces la nivel internațional. De aceea, fenomenul maghiar Trianon o preocupă pe intelectualitatea română exclusiv în privința revizionismului. Pe de altă parte, apariția unui astfel de volum este importantă pentru că ne amăgește cu șansa de a primi noi argumente și perspective în interpretările ”maghiare” și ”române” ale evenimentului istoric; această speranță este legată de nevoia de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine prin oglinda ”celuilalt”, care arată poate mai clar greșelile și lipsurile noastre. Titlurile semnalează o tematică variată și abordări diferite. Autorii vin din diferite domenii (istorie, științe juridice și sociologie), ceea ce reflectă natura interdisciplinară a proiectului. Unii dintre ei au ocupat funcții importante în diplomație și politică: Vasile Pușcaș a fost diplomat, minister și europarlamentar, a condus tratativele pentru integrarea României în Uniunea Europeană, iar sociologul Vasile Sebastian Dâncu a fost prezent mult timp în viața publică română în calitate de senator, minister și europarlamentar. Toate aceste fapte ne arată că avem de a face cu o carte deosebită.
Cu toate acestea, calitatea studiilor nu este uniformă, și nu doar ceea ce privește volumul în ansamblu. Mai mult, în anumite texte se observă că nu toate părțile lui sunt la fel de elaborate. Există analize temeinice, detaliate, dar ele sunt des invalidate de diferite lacune sau de faptul că autorul ia în considerare o singură perspectivă, ceea ce produce iritare. În majoritatea textelor se resimte prezența prejudecăților, a stereotipurilor – majoritatea fiind legate de viziunea etnocentrică (română) –, perturbând fluxul argumentării. Apar observații corecte și afirmații care sunt foarte bine susținute prin menționarea faptelor reale, credibilitatea lor este totuși semnificativ redusă pentru că autorul simplifică, interpretează greșit sau nu prezintă toate datele.
Așadar, din nefericire, rezultatul final nu inspiră neapărat încredere, cel puțin ceea ce privește înțelegerea trecutului maghiar-român și a situației actuale. Această opinie a fost exprimată și în alte recenzii care au apărut între timp în limba maghiară. Din păcate, întâlnim de mai multe ori informația falsă că Regatul Maghiar ar fi fost ”desființat de facto și de jure” după cucerirea de către Imperiul Otoman, cu toate că lucrările lui Géza Pálffy, disponibile și în limba engleză, demonstrează foarte convingător că nu putem vorbi despre așa ceva. Este de asemenea greu să acceptăm afirmații precum: ”După 1920, dar cu deosebire între 1938 –1941, 1944–1945 Budapesta a stabilit un adevărat cult al răzbunării în teritoriile care-i fuseseră transferate de Germania nazistă ori i-au fost recunoscute spre administrare temporală de Armata Roșie.” Unul dintre autori scrie despre definirea granițelor dintre Ungaria și România. Formulările lui ne amintesc de argumentele pe care le-a adus însuși Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul român, la Paris în 1919: autorul deosebește ”populația stabilă” din Secuime de ”populația flotantă – funcționari imperiali, militari și comercianți plasați îndeosebi în zonele urbane”. Denumirea de ”flotant” este folosită de autor cu nonșalanță, servind în același timp drept explicație în ochii lui pentru faptul că peste 500.000 de maghiari au ales să se mute în Ungaria de pe teritoriile formate în urma tratatului de pace. În volum, apar mai multe greșeli mărunte. Carol al IV-lea al Ungariei nu a încercat să revină la tron de trei ori, doar de două ori, Liga Revizionistă Maghiară nu a fost fondată de Lord Rothermere, ci de personaje publice maghiare, legea LXII/2001 privind statutul maghiarilor din țările vecine nu a asigurat cetățenia dublă pentru maghiarii de pretutindeni, doar anumite beneficii, Ziua Coeziunii Naționale nu a fost introdusă de parlamentul maghiar în 2012, ci în 2010, etc.
Trianon, Trianon! merită definitiv o analiză temeinică – proiect care se află în desfășurare –, dar acum vom discuta doar unele detalii care ajută la plasarea volumului în discursul legat de Trianon. Unul ar fi prezența axiomei privind status quo-ul din Trianon, ceea ce se resimte în întregul volum. Aceasta reprezintă practic punctul de plecare pentru toate interpretările române ale fenomenului Trianon încă din 1920. Ce-i drept, rădăcinile lor se întind până la mișcările de unitate națională ale românilor. De fapt, este vorba despre concepția că tratatul de pace care îi acorda României teritoriul Transilvaniei a fost logic, adică s-a produs în mod firesc în cursul istoriei, a fost unul just, și orice altă opinie este în primul rând greșită și amorală, și în al doilea rând înseamnă o amenințare directă. Mai mulți autori ai volumului observă foarte corect că la tratativele de pace marile puteri își urmau propriile interese, iar definirea noilor granițe nu a prioritizat neapărat principiul etnic (ceea ce nici nu ar fi fost mereu posibil), ci a trebuit să asigure stabilitatea ordinii noi. Cu toate acestea, autorii nu pun la îndoială faptul că tratatul de pace a fost pregătit cu o conștiinciozitate științifică și ținând cont de echitate. Prin urmare, orice manifestare, de obicei din partea maghiarilor, care nu acceptă această axiomă este imediat etichetată ca fiind revizionistă, indiferent dacă apelează la principiul etnic care a fost aplicat inconsecvent și unilateral, sau observă problemele legate de situația minorității maghiare, sau pur și simplu exprimă nemulțumire din cauza dispariției patrimoniului cultural maghiar. Majoritatea autorilor – în mod intenționat sau doar din comoditate – pornește de la revizionismul maghiar interbelic, care a fost într-adevăr o mișcare agresivă. Ei intră în polemică cu acest model chiar și azi, când el nu mai poate fi considerat actuali: după al Doilea Război Mondial și-a pierdut complet relevanța, și a reapărut abia după 1989, într-o poziție marginală. Astfel autorii mută discuția pe un teren unde pot continua luptele libere cu stafiile revizionismului maghiar conservator-naționalist. A da harnic cu pumnii în niște umbre este extrem de comod, pentru că autorii pot amesteca cele mai diferite argumente maghiare cu ideologiile naziste, fasciste și comuniste care și-au pierdut de mult credibilitatea, respectiv cu iliberalismul guvernului maghiar, evitând din aceeași lovitură domeniile unde ambiguitatea este mai mare, cum ar fi drepturile minorităților, și uniformizând ”poziția maghiară”, de altfel extrem de diversă.
Monument din Tokaj cu harta Ungariei istorice (inscripție: Credem în învierea Ungariei), 1935. Sursă: Fortepan / Ted Grauthoff
De același lucru se leagă și legitimizarea construirii statului național român. Chiar prima răsfoire a culegerii dezvăluie prezentarea tendențioasă a atitudinilor maghiarilor și o ”demascare” a revizionismului, care servesc intenției de a justifica interesele statului național român. Raportarea la problemele minorității țin de această dorință. Pe alocuri, este chiar devastator cât de superficiali sunt unii autori în privința drepturilor minorităților și afirmarea lor în România. Ei consideră că aceste drepturi au fost respectate chiar și la tratativele de pace de la Paris, și susțin că după 1989 România a implementat o politică minoritară în conformitate cu standardele europene. Din acest punct de vedere, fenomenul maghiar Trianon este conceput ca o chestiune la nivelul statelor, comunitatea maghiară din România apare ca obiectul stăruințelor revizioniste ale Budapestei. Astfel, orice problemă în privința ei, de la revendicarea mai multor drepturi pentru minorități, la steagul secuiesc și autonomia Ținutului Secuiesc poate fi înghesuită în categoria revizionismului, considerată deci un absolut faux-pas. Este vorba despre o simplificare atât de agresivă, ca și cum am atribui toate scopurile de emancipare ale mișcării naționale române din Transilvania exclusiv iredentismului din București.
Am putea găsi în volum multe cazuri de manifestare a viziunii etnocentrice și a dublei măsuri pe care o implică. De exemplu, se discută intenția de a transforma Ungaria istorică într-un stat național, dar nici nu se pune problema că ar exista paralele cu dorința de a avea un stat național român. De asemenea, se formulează critică față de orânduirea politică din Ungaria, la adresa tuturor de la Horthy până la Orbán, însă Bucureștiul nu este luat la trei-păzește în aceeași măsură, nici măcar la nivel de aluzie. Specificul de stat (omogen) național al României este considerat un fapt de la sine înțeles, chiar și pentru perioada interbelică, deși atunci minoritățile au reprezentat peste 28% din populație. Tot aici intră analiza rolului României în războiul mondial, fără urmă de autoreflexie, sau evaluarea simplificată, esențialistă a mișcărilor naționale române, toposul unei Românii care avea mereu drept scop pacea și stabilitatea, faptul că în cazul conflictelor între maghiari și români responsabilitatea este în mod automat și complet atribuită părții maghiare, etc.
Aspectele menționate mai sus definesc lucrările incluse în acest volum, alături de reprezentarea specifică a unor evenimente din istoria maghiară. Astfel iese la iveală faptul că după culisele cărții se află o narațiune națională depășită. Există însă o contradicție și mai profundă. Cu siguranță s-au creat multe mituri maghiare legate de Trianon, dar acest volum încearcă să le dezmintă cu ajutorul unui mit român: cel al Marii Uniri, adică bietul cititor nu are nicio șansă să scape vreodată din universul fermecat al miturilor istorice.
Autorii volumului Trianon, Trianon! au reușit așadar să investigheze – și probabil și să înțeleagă – doar parțial cauzele fenomenului maghiar Trianon. Aceste lipsuri se explică nu doar prin înrădăcinarea profundă a prejudecăților menționate, ci și prin lacunele de cunoștință ceea ce privește literatura de specialitate. Unele studii fac referință la o mulțime de publicații internaționale serioase, dar literatura cea mai relevantă pentru această temă, adică cea maghiară, se rezumă la textele care sunt disponibile în limba engleză. Prin urmare, lipsește prelucrarea unor surse de bază, cum ar fi cărțile lui Ignác Romsics (A trianoni békeszerződés [Tratatul de pace de la Trianon], 2001 și Trianon okai [Cauzele tratatului de la Trianon], 2015), Trianon-legendák [Legendele Trianonului] (2010) de Balázs Ablonczy sau culegerea monumentală a lui Miklós Zeidler din 2003. Chiar și dezbaterea dintre Éva Kovács și Krisztián Ungváry, apărută în revista Élet és Irodalom, care este indispensabilă pentru înțelegerea discursului actual maghiar legat de Trianon, apare tangențial: se face referire doar la o lucrare de Éva Kovács care a fost publicată în engleză. Ideile recente ale lui Gábor Egry, foarte nuanțate în privința destrămării Ungariei istorice și a narațiunilor minoritare sunt de asemenea menționate doar în referința la un interviu, cu toate că el a publicat multe texte în limba engleză. Dar nicio barieră lingvistică nu explică faptul că volumul conține extrem de puține referințe la opinia intelectualilor și politicienilor maghiari din România, deși ei își exprimă părerea și în limba română. Din păcate acestea sunt semnele unei practici – care de altfel nu îi este străină nici discursului public maghiar – care tinde să excludă acele surse care nu susțin punctul de vedere al cercetătorului. Se observă, de asemenea, o reținere față de literatura maghiară de specialitate, de exemplu atunci când un autor – parcă în spiritul anilor 1980 – numește cartea Erdély története [Istoria Transilvaniei] (1986, coord. Béla Köpeczi) ”o operă de propagandă”, ”o compilație semiprofesionistă ce se distinge prin abundența de clișee și stereotipuri”. O altă lucrare foarte importantă, Kisebbségi magyar közösségek a 20. században [Comunități maghiare minoritare în secolul 20.] (coord. Csilla Fedinec, Nándor Bárdi, László Szarka, 2008) este descrisă ca o parte a procesului prin care Viktor Orbán a pregătit acordarea cetățeniei duble maghiarilor de pretutindeni: ”Desigur, principalul ton narativ era revendicativ, amintindu-se despre dezmembrarea ilegală a Ungariei și de teoriile conspirative care ar fi stat la baza aranjamentelor din Tratatul de la Trianon, soluția susținută încă din 1920 fiind restaurarea status-ului pre-1918.” După aceste citate, probabil nu va fi surprinzător că, potrivit unor aluzii din volum, rezultatele legate de Trianon ale cercetătorilor maghiari sunt în mare parte doar instrumente pentru politica revizionistă.
Eveniment de comemorare din 4 iunie, Sfântu Gheorghe (Foto: Levente Albert, 2017)
Putem considera că evaluarea ”discursului de victimă” maghiar, analiza revizionismului dinainte de 1945, definirea tratatului de pace ca moment cutremurător pentru conștiința națională maghiară, respectiv critica la adresa elitelor maghiare conservatoare care au avut un aer de superioritate și o atitudine misionară sunt rezultate – măcar parțial – corecte ale proiectului. Totuși, aceste eforturi par zadarnice dacă luăm în considerare opiniile neîntemeiate din carte sau faptul că autorii ajung de cele mai multe ori la aceleași concluzii. Studiile incluse în volum par a fi de acord la un punct, și anume că elitele maghiare nu au fost capabile până azi să treacă peste nostalgia statutului de mare putere al Ungariei, nici să accepte noua orânduire bazată pe principiile statului național, iar minoritățile maghiare nu au reușit (pentru că nici nu au vrut) să se adapteze la noile condiții, integrându-se în comunitățile majoritare, deși această stare perpetuează criza identității maghiare și provoacă, în mod inevitabil, conflicte cu vecinii, și amenință stabilitatea Europei. Centenarul tratatului de pace reprezintă pentru unii autori un excelent prilej de a condamna politica memoriei a lui Viktor Orbán și a partidului Fidesz. Ei susțin că mitul Ungariei istorice, mai ales Tratatul de la Trianon ca traumă și imaginea lui Miklós Horthy sunt instrumentalizate pentru a legitima puterea partidului aflat la guvernare din 2010; astfel se discreditează și discursul care implică drepturile minorităților, deoarece ele nu pot fi asociate cu iliberalismul.
Dar în 2020 aceste observații nu sunt suficiente. Ne permit concluzia că majoritatea autorilor nu poate sau nu dorește să înțeleagă, și mai ales refuză să accepte faptul că din punctul de vedere al maghiarilor Tratatul de la Trianon a fost o nedreptate, iar consecințele acestuia trebuie abordate în vreun fel și azi. Desigur, după al Doilea Război Mondial nu se mai pune problema reviziunii teritoriale. Procesarea evenimentului are loc acum pe o parte în adresarea directă a daunelor (adică în așa-numitul discurs Trianon), pe de altă parte în responsabilizarea guvernului maghiar față de minorități (politici de sprijin financiar, legea privind statutul maghiarilor de pretutindeni, administrația simplificată pentru recunoașterea documentelor etc.). De aceea, studiile din acest volum se caracterizează printr-o viziune închisă, unilaterală și extremă în egală măsură ca segmentul naționalist al discursului maghiar legat de Trianon. Apar și subiecte interesante legate de cercetarea materialelor din arhivele maghiare, de nostalgia politică sau de opinia publică română. Este foarte important că, în sfârșit, a apărut o carte în limba română care își propune să abordeze fenomenul Trianon în complexitatea lui întreagă, adică nu doar tratatul în sine cu premisele și consecințele imediate, ci contextul maghiar și efectele lui. Preconcepția etnocentrică, viziunea naționalistă asupra istoriei, respectiv lipsa înțelegerii (ca să nu mai vorbim de empatie) deteriorează însă semnificativ calitatea acestui proiect, de altfel divers și ambițios.
Traducere de Orsolya András
